Romanul istoric de factură romantică W. Scott – M. Sadoveanu

În următoarele rânduri vom compara proza și stilul narativ al celor doi mari scriitori de romane istorice de factura romantică. Proza lui Walter Scott și Mihail Sadoveanu are elemente comune și diferențe care îi face unici.

Stilul lui Walter Scott

            Îmbrățișând genul literar care până la urmă avea să îi aducă faima de „creator al romanului istoric”, Scott face, de fapt, un nou experiment, ca parte a veșnicelor sale căutări și explorări. În numeroasele sale lucrări de istorie și critică literară Scott își justifică preferințele și își expune concepțiile: romanul – fie ca romance (narațiune inventată al cărei interes se concentrează asupra unor întâmplări miraculoase și neobișnuite), fie ca novel (narațiune ce se deosebește de <<romance>> pentru că întâmplările țin cont de succesiunea obișnuită a întâmplărilor din viața reală și de condiția modernă a societății[1]), fie ca o îmbinare a celor două  variante, ofera posibilități largi  pentru reflectarea moravurilor, zugrăvirea unor unei vaste galerii de personaje și caractere, punerea în valoare a amănuntului, stabilirea meșteșuguită a unor relații complexe între toate aceste elemente; romanul să nu aibă caracter didactic-moralizator, romancierul să evite pronumele  „eu” când i se adresează cititorului; când descrie epoci îndepărtate să nu arhaizeze exagerat. „Cine dorește să imite o limbă veche să țină seama mai curând de caracterul ei gramatical, de turnurile exprimării și de modul aranjării cuvintelor decât să se străduiască să colecționeze termeni extraordinari și învechiți”[2]

          Totodată, Scott consideră că romancierul trebuie să aibă harul poetului, ceea ce a demonstrat prin propriile opere, renunțând la structurile metrice în favoarea structurilor prozei, niciodată însă la atitudinea poetică.

Stilul lui Mihail Sadoveanu

           Despre Mihail Sadoveanu, George Calinescu spune că „are realismul lui Balzac și melancolia unui romantic”. Maturitatea literar-artistică și-a câștigat-o însă cu deosebire în legătură imediată cu mitologia românească, cu balade și legende despre Ștefan cel Mare și Nicoară Potcoavă, despre pribegi și haiduci etc. În opera sa povestitorul este superior romancierului (ca mentalitate artistică) întrucât exprimă spiritualitatea unei lumi arhaice, stabile și ritualizate. Naivitatea prozei Sadoveniene este prefăcută, dovedind – de fapt – rafinament, expresie a unui ideal filosofico-social și estetic superior.

            Principalele romane ale lui Sadoveanu conțin, pe lângă imaginea unei vieți bazate pe alianța între om și cosmos, motivul unei literaturi mărețe și frumoase, moștenire a umanismului greco-latin, urmărind educarea în spiritul unei lumi egale și naționale. S-ar crede că opera „Ceahlăului prozei românești” ar susține o utopie; dar această falsă utopie este de fapt un simbol: simbolul rezistenței unei lumi arhetipale în fața oricarei forme de dezarticulare primară.

Crearea romanului – de loc simpla

            Pentru Scott romantismul (romance) nu a fost în primul rând romantismul dragostei, ci romantismul general al vieții omenești, al lumii și activităților ei şi, mai cu seamă, al trecutului de luptă și aventură[3].

            Prin subiecte, descrieri, evocări, culoare locală, lirism, în parte și prin stil, întreaga operă poetică din tinerețea lui Scott i-a servit romancierului ca îndrumar. Descrierea cu acuratețe a faptelor și persoanelor a constituit o premiza obligatorie pentru Scott istoriograful; pentru Scott romancierul, însă, imaginația trebuia să completeze realitatea (stimulând participarea afectivă a cititorilor).

           Romanele lui Sadoveanu formează o nouă epopee a poporului român pentru că propun succesiunea inepuizabilă a unor existențe atemporale. Când se petrece – de fapt – acțiunea din Baltagul, Frații Jderi, Zodia Cancerului? Răspunsul nu poate fi decât unul singur: Vitoria Lipan și Manole Păr-Negru, Ștefan și Ilisafta evoluează într-un flux al continuității românești pe planul mioritic, iar eposul sadovenian marchează tocmai acest cadru într-un perpetuu circuit narativ, demonstrând că spiritualitatea românească – din perspectiva istorică și artistică – nu are sfârșit.

             Atât Sadoveanu cât și Walter Scott impun narațiunilor lor o tentă epopeică, în care miticul se întâlnește cu fabulosul, iar personajele își depășesc rolurile lor simple; oamenii și întâmplările par a curge la infinit.

Eseu realizat pentru un curs de Literatură Comparată I

---

 1. Walter Scott, Essay on Romance, 1824 

 2. Scrisoare dedicație la începutul romanului Ivanhoe.
 3. George Sampson, The Concise History of English Literature, Cambridge at the University Press, p.625

Bibliografie:

1. Leviţchi Leon D. Trifu Sever, Focşeneanu Veronica Istoria literaturii engleze şi americane, volumul II Editura All, Bucureşti, 1998
2. Ioan Dumitru, Molan Vasile, Literatura Română pentru bacalaureat şi admitere în facultăţi, Editura Teora, Bucureşti, 2000